Sclipiri și puritate

 

Dă-mi cuvintele rănite, din priviri întunecate,

Ceasul s-a oprit și plânge, după-un secol jumătate...

Praful timpului se pierde, într-un asfințit de soare,

Ochii lacrimilor tale, vor privi în depărtare.

 

Universul, pus pe gânduri, a scris ultima scrisoare,

Ce-ntuneric este-n noaptea unui suflet, ce dispare!

Într-o peșteră de teamă, se ascunde fericirea,

Orizonturile vieții, nu mai caută iubirea.

 

Corbii simt tristețea lumii, lumânări se sting, în vânt,

Brazii se prefac în lire, astăzi, cântă-n infinit.

Întristat de suferință, un poet fără de nume,

A plecat, cu poezia, să-și găsească altă lume.

 

Cine mai sărută frunza florilor de iasomie?

Ramul lor mi-atinge fruntea, ca un zâmbet de trufie...

Primăvara își aprinde felinare, printre stele,

O imensă deportare mă trimite după ele.

 

Îți privesc numai tăcerea, munții tăi de-ngrijorare,

Aduc lacrimi, pe obraz, dar nu-mi spui tot ce te doare.

Dezertori cu suflet tandru, spre siberii, merg la pas,

Marea nu-și găsește țărmul, se ascunde-n al tău glas.

 

Amăgit de ramuri albe, o să cred că sunt în vis,

Te sărut, ca pe o zână, chiar de știu că-i interzis,

Ne vom mângâia, cu brize, dincolo de realitate...

Vom fi iarăși două stele, cu sclipiri de puritate.