Ceasul vieții

Liniștea mă vinde nopții, dar prin ramuri de poveste,

Mă-nvelesc cu șoapta Lunii, adormită la fereastră,

Nu privesc realitatea, arunc vieții manifeste,

Gândul îmi deschide cerul, ca o pasăre albastră...

Plopii numără tramvaie, eu culeg flori de rugină,

Poarta scârțâie funebru, printre amintiri pierdute,

Un actor nebun mi-e gândul acuzat de-aceeași vină,

Pasul, un valet de humă, plictisit să mă ajute...

Scot surâsul la vânzare, însă dincolo de viață,

Ard icoanele-nserării într-o rugă inutilă

Portativele zăpezii, plâng pe ruguri de speranță,

Cine mai cântă pe note într-o lume infantilă?

Ca un vânzător de ziare fur din tușul unei zile,

Să scriu primăverii tale cu pădurea de cuvinte...

Sub coperțile zăpezii plânge frunza unei file,

Iar sălbatice narcise se ascund în jurăminte.

Dimineața dă sărutul unei nopții cu dor de aștri,

Îngerii mi-ating lumina arestată-n două lacrimi,

Ceasul vieții-nmugurește și în ochii lui albaștri,

Soarele deschide cerul și-l așază peste patimi.

 

Daniel Luca 04 02 2021

                                                                                                                                                                                   

           Sclipiri și puritate

 

Dă-mi cuvintele rănite, din priviri întunecate,

Ceasul s-a oprit și plânge, după-un secol jumătate...

Praful timpului se pierde, într-un asfințit de soare,

Ochii lacrimilor tale, vor privi în depărtare.

 

Universul, pus pe gânduri, a scris ultima scrisoare,

Ce-ntuneric este-n noaptea unui suflet, ce dispare!

Într-o peșteră de teamă, se ascunde fericirea,

Orizonturile vieții, nu mai caută iubirea.

 

Corbii simt tristețea lumii, lumânări se sting, în vânt,

Brazii se prefac în lire, astăzi, cântă-n infinit.

Întristat de suferință, un poet fără de nume,

A plecat, cu poezia, să-și găsească altă lume.

 

Cine mai sărută frunza florilor de iasomie?

Ramul lor mi-atinge fruntea, ca un zâmbet de trufie...

Primăvara își aprinde felinare, printre stele,

O imensă deportare mă trimite după ele.

 

Îți privesc numai tăcerea, munții tăi de-ngrijorare,

Aduc lacrimi, pe obraz, dar nu-mi spui tot ce te doare.

Dezertori cu suflet tandru, spre siberii, merg la pas,

Marea nu-și găsește țărmul, se ascunde-n al tău glas.

 

Amăgit de ramuri albe, o să cred că sunt în vis,

Te sărut, ca pe o zână, chiar de știu că-i interzis,

Ne vom mângâia, cu brize, dincolo de realitate...

Vom fi iarăși două stele, cu sclipiri de puritate.

 

                     

                     Rămâi

Amurgul se-așază pe scaun

o pasăre zboară spre cer

respir clipa mea de durere

pe palme țin focuri de ger

În lacrima vieții târzie

povestea mea se-nfășoară

privesc peste cuiburi de cuci

cenușa legată cu sfoară

 

Din vânturi aleg depărtare

pe suflet îmi scriu cu tăcere

iubirea prin nori mă privește

mai am prima ta mângâiere

Lumina sub mărmuri se-ascunde

dau frunzele ei într-o parte

să văd ochii ei ca rubinul

și raza ce calcă pe moarte

 

Cu alge de piatră și apă

mă leg de speranță și mare

fântânile lumii răsună

în lacrimi duc munții de sare

Nisipul cu aripi de vânturi

mi-a luat orizontul privirii

Iubito, rămâi glasul meu

tu ești universul iubirii